Datorez părinților fiecare pas al meu și cred de fiecare dată că nu le-am mulțumit suficient. N-au făcut nimic pentru a fi răsplătiți, nu m-au născut ca să le întorc ceva înapoi, dar mi se pare că în goana asta haotică, ei ne sunt sprijinul și răbdarea.
Eu nu-i mai am pe amândoi, păstrând amintirea unuia permanent vie, tata plecând dintre noi prea devreme. În poza de mai jos, îi dusesem în prima vacanța la Paris, fără să știe sau să fie pregătiți. Și cred că-i de bun augur să vă scriu despre ei și despre felul în care m-au crescut.
Aș zice că se vede, dar ei m-au învățat că nu-i corect să te lauzi fără motive. Nu le-a fost simplu să mă țină la facultate, să-mi plătească drumuri, chirii, primele piese și uneori n-aveau ce pune pe masă acasă ca eu să am tot ce vreau la București. A prins bine asta și am satisfacția că i-am făcut fericit prin împlinirea mea! Iubiți-vă părinții și mulțumiți-le permanent!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu