Au trecut 5 ani de când nu-i mai pot auzi vocea, de când nu-mi mai poate oferi sfaturi, de când nu pot să mă bucur cu adevărat de fiecare succes. 5 ani de când s-a stins o parte a copilăriei mele, un motiv de-a continua, omul căruia îi datorez ce sunt, tatăl meu, căci el și mama și-au pus toată viața și devotamentul în slujba mea și-a realizării mele.
Vedeți, timpul trece, vindecă rănile, noi o luăm de la capăt și ajungem oarecum să ne detașăm de durere, de obișnuință, rămânând cu amintirile. Dar imaginea și toate acele frânturi de sentiment nu le poate fura nimeni vreodată. Despre tatăl meu pot să vă spun că era tipul acela de om pe care nu aveai cum să nu-l îndrăgești. Te captiva și avea un umor și-o spiritualitate cum rar se întâmplă să vezi.
Îmi pare rău că nu am apucat să-i spun mai mult cât îl respect, câte îi datorez și că îmi e icoană. Da! Părinții ne sunt adevăratele icoane și datorită lor suntem ce suntem, cum și noi trebuie să-i facem pe ei să fie ce sunt datorită nouă! Am mai spus-o, dar vreau de fiecare dată să o repet. Oricât de stresantă ar fi viața, oricât de multe probleme am avea, nu trebuie să ne trecem părinții și bunicii la capitolul „și altele”, căci se vor duce, și-atunci va fi prea târziu.
Dragă tată, rămâi cu bine. Ești încă aici!
Dragă tată, rămâi cu bine. Ești încă aici!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu