Grigore VIERU: „Sunt o inimă care cugetă”Ziarul “Literatura şi Arta”Grigore Vieru: -Este un tânăr născut într-o comună din Transilvania. Seamănă la chip şi la suflet cu marele poet Ioan Alexandru, poet din generaţia noastră, pe care l-ai cunoscut şi îndrăgit şi tu, şi care îşi alipise inima de lacrima Basarabiei. Dumnezeu să-l odihnească în pace. Ca şi Ioan Alexandru, Fuego se contopeşte în cele mai frumoase cântece, mai ales în colinde, cu fiinţa Transilvaniei, căreia, cu ani în urmă, împreună cu Ion Aldea-Teodorovici, i-am dedicat un imn, cântat de o mare interpretă, Dida Drăgan. Iată cum sună, ca poezie, refrenul acelui imn: „Transilvania, Transilvania/ Vatră caldă, luminoasă / Ca litania, ca litania / De străveche şi frumoasă!”A.S. - Cum ai făcut cunoştinţă cu Fuego?G.V. - Într-o zi mi-a telefonat Irina Loghin. M-a rugat să-i permit lui Fuego să preia în repertoriul său piesa „Casa părintească nu se vinde,” care îi place mult. I-am spus că din partea mea are undă verde, dar trebuie să ceară şi aprobarea lui Mihai Ciobanu, interpretul şi autorul melodiei. Cam greu, dar, până la urmă, cei doi artişti s-au înţeles. Fuego a cântat piesa la postul bucureştean de televiziune „Favorit”. Noutatea asta am aflat-o chiar de la tine. Cântecul a fost îndrăgit imediat de toată România şi este transmis sistematic. Fiind la Bucureşti, i-am dat un telefon şi i-am mulţumit. Mai târziu, Fuego avea să consemneze astfel convorbirea noastră telefonică tipărită pe pliantul ce însoţeşte CD-ul, apărut de curând şi purtând două denumiri: 1. „Fuego îl cântă pe Grigore Vieru.” Şi 2. „Mi-e dor de tine, mamă.” Zice Paul Fuego: „Mai întâi v-am cunoscut citindu-vă. Apoi v-am auzit la telefon: „ Fuego, te caută un creştin din Basarabia, nu ca să-ţi ceară ceva, ci să-ţi dăruiască nişte versuri.” Aceasta este adevărata dimensiune a d-voastră, maestre al limbii române, căruia doar muzica mea vă poate destăinui cât vă preţuiesc. V-am invitat la Botoşani să fiţi lângă mine în clipa lansării CD-ului atât de drag sufletului meu. Vă mai amintiţi răspunsul? Mi-aţi zis: „Pentru tine merg până la capătul pământului. Mai pot spune ceva în afară de o adâncă închinăciune?” Ne-am întâlnit apoi la Bucureşti. Chiar la prima întâlnire mi-a spus că are de gând să lucreze la un CD şi un DVD cu cântece pe versurile mele. L-am întrebat cine va face muzica. Mi-a răspuns: „Chiar eu.” A ales şapte poeme din cartea mea „Strigat-am către tine” şi câteva poezii inedite: „Copil din flori”, „Frumoaso tu, floarea mea aleasă”, „Ţi-am adus un măr” şi „Carpaţii scriind”. Două poeme sunt recitate de acelaşi Fuego, fiindcă are şi har de actor. Trei lucruri m-au impresionat la acest excepţional tânăr: harul, adânca sa legătură cu pământul de unde vine şi o inteligenţă rar întâlnită la cântăreţi. Dar să vedem ce spune despre el producătorul muzical al CD-ului şi al DVD-ului, Florin Puică, de la studioul de imprimări „EUROMUSIC” din Cluj-Napoca: „2006 a fost anul de referinţă al colaborării Vieru-Fuego. Spectacolul „Casa părintească” a făcut înconjurul României, traversând zonele istorice ale Moldovei, Maramureşului, Ardealului, Banatului, Olteniei, Munteniei şi Dobrogei. Continuă cu 2007 şi peste tot sălile s-au dovedit neîncăpătoare. Paul are multe de dăruit publicului său. Şi o va face în unicul său mod de a aduce lumii muzica, dăruindu-i şi o parte din sufletul său”.A.S. -De unde acest nume ciudat, Fuego, netransilvănean?G. V. -Nu este un nume ciudat. În spaniolă fuego înseamnă foc. Numele său adevărat este Paul Surugiu. Aşa i se spune pe numele său de acasă. Adevărul e că într-o vreme Paul era îndrăgostit de muzica spaniolă. Aşa cum este îndrăgostită şi inima mea de poezia hispanică şi de cea din ţările Americii Latine. Eu cred că acolo se face, azi, marea poezie şi marea proză. E o poezie plină de vlagă, contopită cu seva pământului din care a răsărit. Într-o bună zi, Paul deschizând, la întâmplare, dicţionarul spaniol-român, şi-a zis: „Îmi voi alege ca pseudonim primul cuvânt care îmi va răsări înaintea ochilor.” Acel cuvânt a fost unul frumos şi semnificativ: Fuego, care i se potriveşte de minune.A. S. -Cum sunt melodiile lui Surugiu-Fuego?G.V. -Simple. Dar nu simpliste. Ele merg la inima omului. De fapt, aceasta a fost, este şi va fi veşnic garanţia unui succes: interesul pentru inima omului. Autorii de muzică care uită acest lucru şi încearcă să ne frapeze prin melodii sofisticate, lipsite de fior artistic, acoperite de diverse şmecherii tehnice, nu au ce căuta în cântec.A.S. - Cine l-a acompaniat pe Fuego?G.V. - Formaţia „Alexis”. Acompaniamentul este şi el simplu: o vioară, o chitară acustică, electrică /Laco Jimmy/, iar la taragot Mihai Mariş, un bun urmaş al lui Dumitru Fărcaşu. Trei instrumente cât o orchestră întreagă.A.S. -Cui aparţine ideea acestui spectacol muzical?G.V. -Aceluiaşi Paul Surugiu-Fuego.A.S. -Ce interpreţi au mai participat la spectacol?G.V. -Irina Loghin. Şi Alina.A.S. -Irina Loghin a cântat piese pe versurile tale?G.V. -Nu. Dar după spectacol mi-a mărturisit că doreşte să colaboreze cu mine. Mi-a lăsat trei melodii pentru care urmează să scriu versuri. Le voi scrie, pentru că este o mare doamnă a cântecului românesc.A.S. - Cu ce interpreţi de peste Prut mai colaborezi?G.V. -Cu Dida Drăgan. Are o voce fantastică. Şi este o interpretă de o aleasă cultură muzicală şi poetică. Apoi l-am descoperit pe Ionuţ Dolănescu, care este şi dânsul un formidabil interpret de muzică populară şi uşoară. Auzind cântecul meu „Tata”, cu muzica lui Gheorghe Banariuc. interpretat de Vadim Gheorghelaş, mi-a zis la telefon: „Maestre, tătăl meu e cam supărat pe mine în ultima vreme. Vă rog, daţi-mi lucrarea aceasta ca să-l îmbunez”. Peste o vreme, m-a invitat şi pe mine, şi pe compozitorul Nicolae Caragea la vila maicii lui Ionuţ Dolănescu, vestita Maria Ciobanu. Vila e situată în nişte locuri de poveste, la Sinaia. Acolo am aflat că Ionuţ s-a împăcat cu taică-său. Acum urmează s-o îmbuneze şi pe maică-sa şi mă roagă să fac un cântec şi pentru ea. Bineînţeles, am compus un cântec şi pentru Maria Ciobanu, mai ales că mi-e dragă şi ea, ca şi Ion Dolănescu. Sunt doi mari mesageri ai cântecului popular.A.S. -De ce a avut loc concertul „Mi-e dor de tine, mamă” într-o zi de luni, o zi cu totul neconcertistică?G.V. -Fiindcă lunea este singura zi când scena Teatrului Naţional e liberă.A.S. -Ai avut public suficient? Doar afară era o căldură africană.G.V. -Nu ştiu dacă era chiar africană, dar era o mare zăpuşeală. Probabil, de aceea concertul a început la o oră mai răcoroasă, la 20.00, o oră neconcertistică şi ea, vorba ta. Sala teatrului, nu ştiu dacă ai văzut-o, era arhiplină.A.S. -O cunosc foarte bine.G.V. -Oameni vârstnici, tineri, copii. Nimeni dintre spectatori nu s-a clintit trei ore cât a durat spectacolul. Unele piese au fost solicitate la bis. Afară de vocea lui, curată şi strălucitoare ca izvorul, Paul are un nu ştiu ce şi un nu ştiu cum care electrizează publicul. Timp de trei ore am uitat total de necazurile şi neplăcerile de la Chişinău. Eram liber de toate. Am fost rugat să vorbesc publicului spectator. Sunt în convalescenţă, încă mă clatin şi nu am îndrăznit să urc în scenă. A coborât Fuego în sală, s-a aşezat lângă mine, pe o treaptă a scării dintre rânduri, căci stăteam la margine, şi-a lipit fruntea de fruntea mea, apoi mi-a transmis microfonul. A fost un moment tulburător. Lumea s-a ridicat în picioare.A. S. -Şi ce le-ai spus bucureştenilor?G.V. -Am vorbit scurt de tot. Le-am spus că BISERICA, LIMBA ROMÂNĂ, DOINA, ISTORIA au ţinut vie fiinţa noastră naţională de-a lungul timpurilor, deseori ostile neamului nostru, şi că revoluţia basarabeană începuse înaintea celeia de la Timişoara, că ea s-a săvârşit cu ajutorul icoanelor cu care veneau ţăranii din satele noastre în Piaţa Marii Adunări Naţionale, la fel cu ajutorul poeziei şi al muzicii. Răsunau cântecele lui Ion Aldea-Teodorovici, Petre Teodorovici, Anatol Chiriac, Mihai Dolgan, dar şi cântecele Cenaclului „Flacăra” pe versurile marelui poet naţional Adrian Păunescu. Am mai spus că sala care s-a dovedit neîncăpătoare pentru acest spectacol de suflet este un semn bun: înseamnă că românul s-a cam plictisit de manele şi de gălăgia goală şi asurzitoare a tobelor. Muzica lui Paul Surugiu-Fuego este compusă în cea mai bună tradiţie muzicală românească şi oamenii în acea seară s-au întâlnit prin cântec în propria lor ţară.A. S. -De ce nu m-ai invitat la concert?G.V. - Andrei, crede-mă, mi-a fost frică.A.S. - Dar nu te cunosc ca om fricos. De cine şi de ce ţi-a fost frică?G.V. -Ştiam că Paul are mulţi admiratori. Mă gândeam însă la năduful de afară, la ziua şi la ora, cum zici tu, cu totul neconcertistice, nu credeam că la o oră atât de târzie oamenii se vor desprinde de aerul condiţionat de acasă, de ventilator şi de răcoarea şpriţului. Credeam că sala va fi goală. De aceea, nu te-am invitat. Să ştii că nu am invitat pe nimeni. Nici pe prietenii de la Bucureşti. După ce am văzut sala plină, după ce am văzut şi succesul acelui spectacol, am regretat mult că nu mi-am invitat prietenii.
